„ Zile de înflorire”

Adevărul e ținta vieții, fericirea e o modalitate a existenței de îndrăgit în scurta și sfioasa ei trecere. Și, într-o noapte de vrajă, luna mai se prefăcu în iunie.

„Admirație”

Expresiile minunat de vii ale gurii, și distincția autentică a trăsăturilor, siluetei și ținutei, care făceau din ea o floare unică în mijlocul unei colecții de mărunțișuri ieftine. În fața mulțumirii ei, un sentiment bogat izvorâ din el umplându-i ochii cu o emoție puternică, vibrantă. O tăcere se lasă………

Ea devenise un soare strălucitor, care creștea tot mai mult, aduna lumina și o păstra în rezervă – pentru ca, după o eternitate, s-o reverse într-o privire, într-o frântură de frază către acea parte din el care îndrăgea tot ce e frumusețe și iluzie.

„Două întâlniri”

Anthony râse, proiectat pe loc în acea stare de spirit în care bărbații și femeile apar ca niște năluciri stângace și absurde, în chip grotesc curbate și rotunjite într-o lume rectangulară creată de ei înșiși. Deșteptau în el senzații asemănătoare cu cele produse de peștii ciudați, monstruoși, care locuiesc în lumea izoterică a verdelui din acvariu.

„Ora strălucitoare”

Ești genul „curat ca o adiere”, cum sunt eu. Suntem gemeni. Mama zice că uneori două suflete sunt create împreună și se iubesc înainte de a se naște.

„Con amore”

Toamna târzie a învelit ținutul în tristețe – zilele acelea, locurile acelea, au fost martorele unor clipe fericite. Idila palpitantă a logodnei lor cedă pasul, întâi și-ntâi, episodului intens al legăturii lor mai pasionate. Idila emoțiilor vibrante îi părăsi, zbură spre alți îndrăgostiți; cercetară-n jurul lor într-o bună zi, și iată că pierise, cum, nici ei nu știau.   

Dacă vreunul dintre ei l-ar fi pierdut pe celălalt în vremea idilei, iubirea dispărută ar fi rămas pe veci pentru cel păgubit dorința aceea vagă, misterioasă, fără împlinire, care stă departe de orice viață. Însă magia merge zorită în drumul ei, iar îndrăgostiții rămân…. (Gloria și Anthony).

„Casa cenușie”

 Inconfundabilul stigmat al omenirii atinge toate acele lucruri frumoase și nedefinite pe care numai tinerețea are darul să le sesizeze în strălucirea lor impersonală. Un bal scânteietor, plin de veselia râsetelor ușoare, romantice, își uzează mătăsurile și atlazurile spre a lăsa să se vadă urzeala goală a lucrului făcut de mâna omului –o, eterna mână! – o piesă cât se poate de tragică și de divină, atinge o simplă înșiruire de recitări trudite din greu de veșnicul plagiator în orele vâscoase ale creierului, și jucate de oameni supuși la spasme, frică și sentiment viril.

Francis Scott Fitzgerald, Cei frumoși și blestemați

Advertisements