Am obosit atâta gândind cum gândul meu
Nu obosi să-ţi fie doar ţie închinat.
Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat,
Să scap de apăsarea oftatului meu greu

Cum- lăudându-ţi chipul şi zâmbetul anume,
Şi buclele, şi ochii la cari mă tot gîndesc-
Nu-mi osteneşte graiul, nici vorbe nu-mi lipsesc,
Că pot o zi şi-o noapte să te mai strig pe nume?

Cum paşii mei au încă puterea să-nsoţească
Mereu şi-oriunde urma şi umbra-ţi îngerească,
Pierzând zădarnic viaţa spre-a inimii ruină?

Şi dacă stric atâta hârtie şi cerneală
Scriind de tine; dacă într-asta-i vreo greşeală,
De vină e Amor, nu arta mea-i de vină! 

              de Francesco Petrarca 

 

 

Advertisements