lumi1Cinematografia a avut, poate, dintre toate formele artistice, cea mai rapidă traiectorie ascensională şi, raportându-ne şi la zilele noastre, putem afirma cu certitudine că procesul de transformare continuă cu aceeaşi uluitoare viteză. De-a lungul secolelor, oamenii au experimentat două dintre dispozitivele(tehnicile) ce vor deveni mai târziu elemente cheie ale cinematografiei: proiectarea imaginilor cu ajutorul luminii (folosind “camera obscură” şi “lanterna magică”) şi crearea iluziei mişcării prin exploatarea fenomenului optic numit “persistenţa viziunii”. Aceasta din urmă se referea la capacitatea creierului uman de a reţine pentru o zecime de secundă ultima imagine proiectată pe retina ochiului. Un film este creat de fapt din mii de fotografii individuale ce se succed într-o ordine firească, iar între fiecare dintre acestea exista o pauză, însă ochiul uman este “păcălit” de iluzia optică a continuităţii.
Deşi ecranul cinematografului pare să fie în permanenţă luminat, aproape jumătate din timp el este întunecat. Imaginea dă impresia că tremură sub privirea noastră, sau cel puţin aşa se întâmpla in pionieratul cinematografiei, în zilele noastre viteza de proiectare a imaginilor atingând chiar şi 30 de cadre pe secundă.
Descoperirea şi dezvoltarea acestor mecanisme s-au făcut de-a lungul unui proces gradual şi au implicat un număr de inventatori din Europa, Marea Britanie şi America, ce au lucrat încă din 1860 la o serie de proiecte cu grade diferite de success. Numele câtorva dintre aceştia sunt mai rezonante: Edward Muybridge, Louis Le Prince si Ottomar Anschütz, ei realizând maşini pentru proiecţii ale imaginilor cu o mişcare rapidă. George Eastman, fondatorul american al Eastman Kodak, Hannibal Goodwin şi William Friese Greene, toţi au contribuit cu prototipuri pentru filmele animate.
însă începuturile pactului cu imaginaţia trebuie căutat cu mii de ani în urmă.
Principiile şi elementele ce stau astăzi la baza unor procese atât de complicate şi de avansate au constituit forme primitive de divertisment ce pun uneori la îndoială autenticitatea descoperirilor considerate a fi noi in secolul… “postvitezei”. Egiptenii şi babilonienii descoperiseră lumina şi umbra, precum şi modalităţi de “exploatare artistică” a acestora cu 5000 de ani în urmă. Piesele de teatru cu umbre şi oglinzi au reprezentat pentru îndepărtata civilizaţie răsăriteană mijloace comune de delectare, iar în China, în timpul dinastiei Chou(1100 î.Hr.) se realizase pergamente, care, la derulare rapida pun în evidenţă faza succesivă ale aceluiaşi gest.
În 1894 “lumea cea nouă” era şocată de descoperirea făcută de arheologul Austen Henry Layard care, printre ruine aparţinând civilizaţiei babiloniene, a descoperit prima lentilă convexă, ce data din secolul al XIX-lea î.Hr.
Tot chinezii, în vremea lui Mo Ti( filozoful care a explicat pentru prima data fenomenul imaginii refractate folosind analogia cu văsla din furchetul unei bărci), proiectează imagini răsturnate pe ecrane naturale printr-un orificiu pe care îl numeau “locul de colectare a luminii , a razelor soarelui”.
Conform teoriei filozofului  grec, Platon, ochiul uman este cel care emite lumina pe care obiectele o reflectă, în timp ce pentru Aristotel raportul era invers: obiectele în sine sunt deţinătoare de lumina, pe care ochiul are proprietatea de a o vedea. În ceea ce privea reflecţia imaginii, s-a observat o dependenţă  legata de mărimea orificiului prin care se făcea proiecţia: cu cât acesta era mai mic, cu atât imaginea era mai clară, în timp ce raza de lumină ce trecea prin el, avea întotdeauna o formă circulară.
Oamenii sunt comparaţi de către Platon cu nişte prizonieri legaţi într-o peşteră,din care nu pot privi înapoi, şi ca atare nu văd lumina soarelui ce luminează din spate.
În faţa lor sunt doar umbre ale obiectelor şi ale lor înşişi, proiectate pe pereţii peşterii, ce reprezintă lumea sensibilă. Simţurile ne crează iluzia că umbrele pe care le vedem sunt unica lume reală, întrucât noi vedem doar lucrurile sensibile.
Prima asociere dintre lumină şi mişcare,eate că  ambele sunt create de aceeaşi sursă, şi pare a fi fost făcută de Ting Huan în anul 180 d.Hr., într-o reprezentaţie ce purta numele de “Tubul care face ca fanteziile să apară” .
Camera obscură, atât ca obiect în sine, cât şi ca fenomen optic, precursor al aparaturii de filmat şi fotografiat din zilele noastre, a constituit o atracţie permanentă pentru învăţaţii mileniului al doilea. Efectele camerei obscure sunt explicate pe larg în 1267 de Roger Bacon, reprezentant de marcă al ştiinţei medievale, în tratatul său “ De Multiplicatione Speciorum”.  Cel care va folosi pentru prima dată camera obscură  în scopuri de divertisment va fi Arnaud de Villeneuve, un medic de meserie, dar magician în timpul liber. El a folosit dispozitivul pentru a prezenta “spectacole mişcătoare” prin plasarea publicului într-o camera întunecată, în timp ce actorii interpretau afară. Imaginea reprezentaţiei era proiectată pe un perete interior.
Ceea ce apare ca fiind prima ilustrare grafică a unei camere obscure se găseşte într-o carte scrisă în anul 1420, de Johannes de Fontana.

ÒThe Jazz Singer,Ó the 1927 breakthrough film that featured synchronized sound in both musical numbers and talking segments, will be celebrated in an 80th anniversary screening on Friday, October 5, at 8 p.m. at the Academy of Motion Picture of Arts and SciencesÕ Samuel Goldwyn Theater in Beverly Hills. Pictured here is the Warners Theatre marquee featuring

Desenul întruchipează o călugăriţă ce ţine în mână o cameră verticală cu o imagine în interior, pe care istoricii au descris-o de multe ori ca fiind o lanternă, deşi desenul nu este deloc generos cu detalii ce ar putea sugera acest lucru. În plus, camera obscură conţine imaginea pe care lanterna o proiectează, în timp ce ilustrarea lui Fontana prezintă imaginea în interiorul obiectului tinut de călugăriţă, fără a fi aşadar “proiectată”.
Un aspect foarte interesant legat de utilizarea lanternei este acela că era considerată a avea un caracter diabolic, fiind percepută ca instrument de inducere a temerii în rândurile privitorilor. În Franţa, spre exemplu, lanterna era denumită “Lanterne de Peur” (Lanterna fricii), atât principiul, cât şi efectul ei constituind “făcături diavoleşti”.
Cel căruia îi aparţine descrierea completă a camerei obscure este Leonardo Da Vinci, deşi din cauza “scrierii în oglindă” (invers) a acestuia, munca sa de cercetare în domeniu a fost necunoscută timp de aproape trei secole. Codex Atlanticus şi Manuscript D, ofereau ambele amănunte detaliate despre camera obscură, însă au fost publicate abia în 1797, de profesorul Venturi, care a reuşit să descifreze scrisul lui da Vinci. Mai mult de atât, cu aproximativ 140 de ani înaintea lanternei lui Kircher, Leonardo desena o lanterna ce arata clar o lentilă convergentă, o lumânare şi un orificiu pe post de coş.
Deşi nici unul dintre documentele sale nu conţine vreun indiciu de proiecţie efectivă a imaginilor, ilustraţia sugerează un obiect între lumănare şi lentilă. Al doilea element ce a stat la baza obţinerii de “imagini mişcătoare” a fost exploatarea fenomenului optic numit “persistenţa viziunii”. Prima atestare a unei astfel de observaţii datează din anii 300 î.Hr. Filozoful grec Aristotel a descris efectul “postlumina”: o imagine persistentă (ce se estompa treptat) după fixarea privirii pe soare. Poetul şi filozoful roman Titus Lucretius Carus, lărgea în anul 65 î.Hr. sfera de observaţie, descriind principiul persistenţei viziunii ca fiind efectul optic de mişcare continuă produs pe retină în momentul în care sunt văzute imagini statice într-o secvenţialitate rapidă, fiecare dintre ele păstrându-se pentru câteva momente.
În ciuda acestor timpurii descoperiri, abia în 1832 omul de ştiinţă belgian Joseph Antoine Ferdinand Plateau,  va folosi după o studiere aprofundată a cercetărilor în domeniu făcute de francezul Peter Mark Roget în 1820, pentru prima dată principiul în crearea unui dispozitiv folosit ulterior pe post de jucărie, numit “phenakistoscope“ (“fantascope” sau “roata magica”) ce făcea ca imaginile desenate serial pe un cerc să apară în mişcare. Mecanismul, considerat precursorul filmelor din ziua de astăzi, a fost inventat simultan şi de austriacul Simon von Stampfer.
Zoetropul – Acesta era începutul unei nesfârşite serii de prelucrări şi îmbunătăţiri ce aveau să ducă la miracolul numit cinematograf. Astfel, în 1834 William George Horner inventa zoeotropul (“daedalum” sau “daedatelum”, după cum îl numea Horner însuşi), bazat pe “phenakistoscope”-ul lui Plateau şi reprezentând o formă mecanică incipientă de “proiector” ce conţinea un set de imagini statice care, învârtite într-o manieră circulară, creea iluzia mişcării.
Advertisements