Bunica îngheţatei“ s-a născut în China, cu peste două mii de ani în urmă. Era pregătită din orez bine fiert în lapte, cu multe arome. Compoziţia era pusă apoi la răcit în zăpadă. De altfel, multe article_429206_1dintre dulciurile tradiţionale chinezeşti aveau în compoziţia lor sucuri şi fructe îngheţate, cu sau fără lapte. În nişte cărucioare speciale, vânzătorii de dulciuri îşi cărau marfa mai ales pe drumul Pekinului, veşnic aglomerat.

Din Extremul Orient, reţeta amestecului de lapte cu fructe îngheţate a fost adusă, de către vestitul călător Marco Polo, şi în Europa, în Italia, de unde s-a răspândit apoi în toate ţările.

La nunta Caterinei de Medicis cu Henri al II-lea al Franţei, care a avut loc în 1533, oaspeţilor li s-a servit, printre alte rafinamente culinare, şi un desert îngheţat, un fel de cremă dulce cu multe fructe.

În vremurile acelea îngheţata era doar pentru bogaţi, fiind foarte scumpă, din cauza dificultăţilor legate de conservarea gheţii pe timpul verii. Pe la 1560, un doctor spaniol, Blasius Villa Franca, ce traia la Roma, a descoperit că, dacă se adaugă anumite săruri în zapada sau gheaţă, alimentele se congeleaza mult mai rapid. Descoperirea a dus la mărirea şi diversificarea producţiei de îngheţată, dar şi la răspândirea ei în toate ţările Europei.

„Hokey-Pokey“
Emigranţii italieni au dus, în secolul al XIX-lea, îngheţata până în America. Ei erau cunoscuţi sub numele de „hokey-pokey“, care vine de la „ecco un pocco!“ („ia putin!“), chemarea cu care ei se adresau cumpărătorilor.

În Ţările Române acest deliciu alimentar a fost gustat pentru prima dată la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul, ale cărui tabieturi rivalizau cu acelea de la cele mai sofisticate curti renascentiste, avea chiar un gheţariu săpat în pământ şi un slujitor care se îngrijea ca întotdeauna în „legnita“ (gheţărie) să fie sorbeturi, apă, fructe şi vin, creme îngheţate şi siropuri groase pentru ospeţii domneşti.

Pe la 1810, Consulul Angliei la Bucuresti, W. Wilkinson, nota în însemnările sale zilnice că:

„la nordul oraşului exista un loc numit Helesteu, un lac la vreo milă depărtare de oraş, unde este o cafenea în care se pot cumpăra îngheţate şi alte răcoritoare.“

Şi la Iaşi, în casele logofatului Constantin Bals, în camere pline cu buchete de flori, doamnele timpului luau cafea, îngheţată şi siropuri, în timp ce domnii jucau cărţi, „whist“ sau „boston“.

Profesorul şi ziaristul francez Ulysse de Marsillac nota în „Ghidul călătorului prin Bucureşti“:

„Hotărât lucru, cel care a construit capitala acestei ţări frumoase pe un loc atât de uricios n-a avut în sufletul lui nici un strop de poezie şi nici măcar simţ artistic, dar nimic nu poate rivaliza cu îngheţata care se poate mânca la cofetăria fraţilor Capşa, ce-au studiat la Paris, cu celebrul maestru al artei culinare, Boissier.“

Astazi, cele mai bune îngheţate pot fi mâncate în Bucureşti, la cofetăriile şi restaurantele deschise de italieni. Astfel, italienii n-au fost doar „cărăuşii“ îngheţatei în lumea întreagă,  ei sunt şi cei mai priceputi maestri în prepararea acestui deliciu rece.

Există şi alte sortimente de îngheţată, cum ar fi: îngheţată de șuncă, peștepâine neagră, apă de trandafiri, ficat de gâscă, caviar, caracatițăcartoficărbunimorcovi şi porumbcare sunt consumate de un număr redus de oameni și sunt categorisite drept “ciudate”.

.

Advertisements